„INSTRUMENTUL muzical desăvârşit“ — aşa consideră unii pianul. De o adaptabilitate şi expresivitate aparte, pianul e la el acasă atât în lumea muzicii clasice, cât şi în universul jazzului şi al muzicii pop. Se remarcă pe scenele de concerte atât prin impetuozitate, ca instrument solistic, cât şi prin discreţie, ca instrument de acompaniament pentru un cântăreţ timid. „Poate ţine locul unei întregi orchestre“, dar se şi poate armoniza uşor cu aproape orice instrument. Descris drept „echivalentul muzical al paletei pictorului“, pianul a inspirat unele dintre cele mai frumoase compoziţii muzicale scrise vreodată. Dar cine a inventat pianul şi de ce se bucură acest instrument chiar şi în prezent de o atât de mare popularitate?
Constructorul italian de instrumente Bartolomeo Cristofori a îmbinat modelul de bază al clavecinului cu mecanismul cu ciocănele al clavicordului, folosind pentru lovirea coardelor ciocănele de lemn acoperite cu piele. El şi-a numit invenţia gravicembalo col piano e forte (clavecin cu piano şi forte), prescurtat pianoforte, sau pian. Se obţinuse deci un instrument de o sonoritate mai amplă, mai bogată, ce putea emite sunete de intensităţi variate.
Din nefericire, Cristofori nu a trăit suficient de mult ca să vadă succesul de care avea să se bucure noul lui instrument. Întrucât puţini se arătau interesaţi de invenţia lui, Cristofori s-a întors la construirea de clavecine. La aproape 30 de ani de la naşterea primului pian, constructorul german de orgi Gottfried Silbermann a reexaminat modelul pianului şi a început să construiască şi el piane. Nici meşterii din Germania şi Austria nu s-au lăsat mai prejos, realizând un model mai mic şi mai uşor, numit pian pătrat.
În Anglia îşi desfăşura activitatea un alt grup de constructori de piane. Aceştia emigraseră din Germania spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Unul dintre ei, Johannes Zumpe, a elaborat un tip de pian pătrat ce s-a vândut foarte bine. Sébastien Erard din Franţa şi alţi constructori din Europa şi America au adus şi ei unele îmbunătăţiri. Iscusitul tâmplar de mobilă fină, scoţianul John Broadwood, şi-a dat seama că pianul avea să fie ideal pentru tinerele doamne din clasa de mijloc, recent îmbogăţită. La puţin timp, compania lui era angrenată în producerea unui mare număr de piane pătrate şi piane cu coadă.
Pianul începea să câştige teren în cercul compozitorilor. Când Wolfgang Amadeus Mozart a vizitat atelierul bavarez al lui Johann Stein, în 1777, pentru a încerca noul instrument, tânărul muzician a fost impresionat. Nu după mult timp, compunea muzică pentru pian. În doar patru ani, Mozart a scris nu mai puţin de 15 concerte pentru pian! Totuşi, după numai câţiva ani, cel care avea să arate lumii calităţile noului instrument era Ludwig van Beethoven. Sub degetele maestrului, pianul prindea viaţă, iar sunetele căpătau virtuţi vocale. Iată instrumentul mult aşteptat de lumea muzicii. Scenele vibrau acum cucerite de un nou curent: muzica romantică, pasională, inspirată de pian. Frédéric François Chopin, renumitul „bard al pianului“, a găsit în acest instrument mijlocul desăvârşit de a-şi exprima gândurile şi trăirile.
Din nefericire, cadrul de lemn şi coardele subţiri nu supravieţuiau interpretării pline de patos din timpul unui concert. Prin urmare, fabricanţii de instrumente au început să folosească tije metalice de susţinere până când s-a elaborat cadrul de metal dintr-o singură bucată. Acum ei puteau folosi coarde mai groase şi ciocănele mai grele pentru a obţine sunete de o mai mare intensitate. Aceste sunete, de altfel destul de aspre, au fost corectate prin acoperirea ciocănelelor cu fetru. Dispunerea pe diagonală a coardelor mai lungi peste cele scurte a contribuit mult la îmbunătăţirea calităţii sunetului şi la economisirea de spaţiu. Astfel şi-a făcut apariţia pianul modern şi, odată cu el, pianiştii de renume. Sălile de concerte erau acum arhipline de melomani entuziasmaţi de noua artă pianistică. Între timp, pentru a satisface uriaşa cerere de piane, meşterii din Europa şi America au început să producă în masă râvnitul instrument
Pianul
La începutul secolului al XX-lea, în fiecare casă trebuia să existe un pian, ca simbol al statutului social, indiferent dacă cineva ştia să cânte la el sau nu. Pianiştii erau foarte căutaţi pentru a întreţine clienţii şi călătorii, pentru a realiza fundalul sonor al filmului mut nou apărut şi pentru a da lecţii unui număr crescând de iubitori de muzică. Reuniunile de familie gravitau în jurul pianului, iar amatorii îşi prezentau propriile compoziţii. Se compunea întruna muzică pentru pian. Mai mult, instrumentul a inspirat noi stiluri de interpretare, de o mare varietate, precum sincopatul ragtime atât de atrăgător, lentul blues sau ritmicul boogie-woogie.
Declinul pianului a început să se facă simţit după primul război mondial. De la o excepţională producţie de 600 000 de piane pentru întreaga lume în anul 1910, vânzările de piane au scăzut treptat. În lumea divertismentelor, pianul a fost înlocuit de fonograf, radio, casetofon şi, în cele din urmă, de televizor. Dar asta nu a însemnat nici pe departe apusul epocii pianului. Progresele tehnice înregistrate după al doilea război mondial au reînviat interesul oamenilor faţă de acest instrument. În 1980 s-au produs peste 800 000 de piane. Azi, pianele mai uşoare se fac din plastic şi din aliaje, iar clapele albe sunt acoperite cu material sintetic, nu cu fildeş. Japonia a devenit unul dintre cei mai mari producători de piane, iar China l-a adoptat ca „rege al instrumentelor“.
capătă popularitate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu